De revenire

Cu ajutorul unui neamt, care in mod absolut providential vorbea engleza, am aflat ca am norocul sa prind un tren spre Kaufering in fix 5 minute, dupa cum imi arata si mersul trenurilor lor, scris pe un A4, dintr-un avizier pitit dupa gara! Aproximativ jumatate de ora mai tarziu, ma urc in tren si ajung intr-un final la destinatie. Unde ma astepta o tanti super incantatoare, foarte sexy si extrem de nervoasa. Gratios, reusesc sa-mi depun omagiile, neluand in seama referirile punctuale la stramosii mei si suturile in posterior aferente.

Odata ajuns in satul in care urma sa ma stabilesc pentru urmatoarele 2 saptamani, am purces la cercetarea terenului inconjurator, descoperirea de rute de iesire in caz „de ceva”, stabilirea primelor contacte, macar si vizuale cu bastinasii, precum si verificarea in mod discret a posibilitatii existentei unor lebede prin zona.

Kaufering-ul de Campie, localitatea in care m-a adus fatalitatea, e copia la indigo, fara sa exagerez cu nimic, a suburbiilor americane, alea de se vad in filme. Se mai pastreaza un pic accentul de Europa medievala, atat prin biserica lor fortificata, cat si prin unele obiceiuri de inalta clasa. Pe unele le-am mentionat, cum ar fi cumpararea si depozitarea de cantitati industriale de detergenti si sapunuri, dupa cum spun statisticile si completa lor uitare in beci sau pod, dupa cum am simtit eu. Altele, cum ar fi basina la masa, ragaiala dupa carnati si bere, produsa in egala masura de herren und frauen, aveam sa le descoper pe parcurs.

Ca fapt divers am observat ca italienii lor sunt la fel de stupizi ca italienii nostri, numai ca acolo sunt priviti ca imbecilii Europei si nu ca niste bibelouri pretioase ,cum sunt vazuti in spatiul carpato-danubiano-pontic.

In ceea ce priveste loisir-ul, in satul lui Hansel si Gretel exista un complex acvatic destul de bine dezvoltat, cu bazine in aer liber, dar si acoperite. Lucru care ma binedispune intotdeauna si ma obliga sa-mi exersez stilurile preferate de inot: ancora si nicovala. La sauna in special (care e mixta) si la vestiar unde, desi regula e sa ramai in cucii si prunutele din dotare goale, se pare ca pentru nemti e un motiv perpetuu de uimire.De aia continua sa se uite perfect fix la genitalele tale, cu o curiozitate aproape copilareasca, de nu ar avea majoritatea de la 25 de ani in sus.

Invat cuvinte noi cum ar fi: schnitzel, un fel de snitel de pe la noi, numai ca de 1,5 kg,  apflestrudel, adica strudel cu mere, hure, adica domnisoara super simpatica pe care o poti inchiria cu ora si preferata mea: ich denken diese  ist eine hund nicht eine Schwann! adica : Va dau cuvantul meu de oroare, domnule politist, daca n-am crezut ca e un caine si nu o lebada. Pai uitati-va cum arata: am crezut ca si-a pierdut labutele si ca i s-a lungit gatul de foame! Ca de aia mi s-a si facut mila si vroiam sa aduc animalul in casa, sa-i dau ceva…de mancare…Ati dat deja de 4 ori in cap, domnucule draga! Poftm, sa-i dau drumul?  Pai si-a incolacit gatul de mana mea…       …etc 🙂

va urma

Citate celebre

„- Kant live withem, kant killem all!

– Sez who?”

quote from a bar discussion between a guy and Cioaca the Politai…

Primul Contact III

Intr-un final ajunge si trenul nost, in care ma urc tacticos si mult mai plin de mine decat cand am pus prima data piciorul pe pamant schnitzelez. In tren, aceeasi putoare de urina combinata de data asta, nu cu miros de branza sau de ceapa,ca acasa, ci cu un staruitor si oarecum inabusitor damf de transpiratie, pe care din automatism profesional l-am datat cu aproximatie la cca. 12 zile i.s.M. (inaintea sosirii mele). Ciudat, stiam ca astia-s pe primele locuri la consumul de sapun si produse de igiena, dar in afara de faptul ca poate isi fac pitici de gradina din ele, nu am reusit sa miros alta folosinta a lor.

Nu apuc sa ma asez bine ca si intra in conversatii cu mine o Grimhilda de vre-o 25 de anisori, unul mai sanatos ca celalalt. De la ea aflu ca gara mea de destinatie e a doua pe dreapta, asta venind cam la 45 de minute distanta. Timp in care reusim sa dezvoltam o frumoasa relatie bazata pe respect, intelegere paneuropeana si de ce nu, frumoase promisiuni nespuse, dar extrem de prezente. Vorbim asadar de cate in luna si-n stele radem, glumim, eu aflu ca ea e studenta, ea afla ca eu is roman, ea incrunta usor sprancenele, eu ranjesc larg, ea se plange ca nu are timp de distractii, eu ii dau un site de filme online, ea imi spune ca urmeaza statia mea si ne luam ramas bun, eu ma cobor si ma pregatesc sufleteste de intalnirea cu partea feminina pe care urma sa o terorizez urmatoarele 2 saptamani.

Plus ca ma si parfumez si bineinteles bag 3 orbiti in gura, asa ca sa nu las nimic la voia intamplarii. Dupa ce termin toaletarea, imi arunc ochii prin gara si simt cum ma lasa picerele. Trupesa ma daduse afara din tren mai repede cu o statie, iar telefonul meu era mort de aproape 3 ore. Evident ca n-am mai apucat sa-i multumesc fatucei de indicatii, cum nu am apucat nici sa-i spun ca s-ar putea sa primesca ceva amenzi consistente daca o prinde politia lor comunala ca se da pe siteuri care au in comun cu legea dreptului de autor cam tot atat cat am eu cu eroul lor national, de vaca mare si xenofoba!

Cum am ajuns la destinatie si cum mi s-au  confirmat o seama de opinii personale, asta-i alta mancare de varza acra cu carnati, de care ne vom ocupa zilele urmatoare.

Primul contact II

N-am prea stat pe ganduri si am sarit in miscatorul care se ducea pe Hauptbahnhof, sau bahnhoful principal dupa cum mi-am facut eu repede socoteala. Si nu am gresit. Am avut doar un rahatel de intarziere de juma de ora pentru ca se lucra la o linie. Hahaha, radeam eu, iata ca si la ei „e intarzieri”. Deci se poate!

Reusesc sa o nimeresc pana la urma, alegand sa ma dau jos in Hauptbahnhof-ul de campie si dau sa cer frumos un bilet.  Nu de alta, dar mai nou am prostul obicei  sa respect regulile. Daca aia se iau in serios si cer bilet, il iau si gata. Dar de unde? Un damf cunoscut, de gara romaneasca neaosa, ma invaluie linistitor, calmandu-mi anxietatile de lume noua in care tocmai ma afundam.

Centru de informatii canci, oameni care sa te converseze de un bilet nimic, doar niste automate, in care niste rusi dinaintea mea au bagat vre-o 30 de euro si nu i-au mai vazut. Si nici biletele pe care banuiesc ca vroiau sa le cumpere.

Dupa o jumate de ora in care caut ca disperatul o casa de bilete, aflu ca nu e asa ceva in catalog, dar imi pot oferi niste automate ( nu ma inebuni monser!), in limba lor fireste, care imi pot da contra cost biletul pe care-l doresc. Intr-un final am gasit un angajat care sa ma scoata din incurcatura si alerg intr-un suflet la peronul 27, asa cum imi era scris pe tichet.
Si doara miasmele ma avertizasera… Trenul meu care trebuia sa porneasca de la linia 27 la ora 9:50 am trecute fix, a avut o criza de personalitate si hotareste ca linia 29, iar dupa 10 minute, nu, ca se razgandeste, ca stai sa domne sa vezi ca poate e 30 e mai buna. Suntem de acord, adica cei 20 de oameni de pe peron si  ne miscam body-urile spre linia cu pricina. Doar ca sa aflam ca de data asta mecanicul s-a razgandit si vrea sa parcheze la peronul 31! Pam-Pam!

Toata telenovela asta vine invelita intr-o intarziere de 1 ora si ceva. Timp in care noi astia  care nu vorbim muncheneza, aici incluzandu-i si pe nemtii care au avut proasta inspiratie sa se nasca in alt land, ne strofocam care mai de care, in diferite pozitii sa intelegem ce spune tanti de la Informatii, care ne anunta ultimele miscari de trupe …

Primul contact

Dupa ce m-au debarcat in Munchen, ai de la Lufthansa au tinut sa-mi reamintesca zambitori ca se  asteapta sa mai apelez la serviciile lor. N-am putut sa le raspund imediat fiind ocupat sa ma rastesc la a doua punga pe ziua aceea, dar prin semne le-am promis solemn ca sigur, nu vad ce m-ar putea opri.

Judetul din care face parte orasul Bayern Munchen e teoretic cel mai al dracu, din tot Schnitzelandul. Numit Bavaria dintr-un motiv care mie imi scapa, desi in calitate de posesor de diploma falsificata de istorie ar trebui sa stiu, tinutul in sine nu m-a impresionat de loc, ba mai mult mi s-a parut de o raceala si o plictiseala de moarte. OK, a stat de am vazut Landsbergul, un rahatel de oras medieval, care desi avea niste case si o curatenie exemplara, m-a facut sa tremure cu fiori, ca de altfel si satul in care am stat, Kaufering pe numele lui de botez. Datorita americanilor, satele germane, alea din vest, seamana foarte mult cu suburbiile din SUA. cauzele o sa le aflati un pic mai incolo, dar in mare le banuiti.

Am auzit in continuu de celebra atitudine nemteasca asupra vietii.Totul ordonat, aranjat, curat, niste ubermenschi septici si bizari, aproape o alta rasa. Ei bine, raportez fericit ca nu e asa. Nu numai ca s absolut normali, dar mai si put, se partaie exact ca niste animale si sunt in genere prosti de, ei bine cu riscu de a ma repeta put, crezand in continuare ca sunt o rasa superioara. Toate aceste afirmatii belicoase de-a dreptul, am sa le si explic pe masura ce povestea mea isi va desfasura firul.

Dar sa incep cu inceputul.

Am iesit din aeroport tinand tovaraseste in mana biletelul cu indicatii, care suna asa: „aeroport, metrou linia 8 pana la Baunhof, apoi  tren spre Kaufering”. Cobor in gura de metrou si ma postez in fata primului panou cu indicatii, care imi spune foarte vesel ca sunt vre-o 5 bahnhof-uri din care pot sa-mi aleg. Ferm convins ca nativii tre’ sa inteleaga ceva engleza ca doara is veri de limba, m-am prezentat la prima femeie,  de treaba pe care am vazut-o si care din intamplare si manevra un tren de metrou ce avea scris numarul 8 pe el. O si intreb in limba lui Tupac Shakur daca stie cumva de la ce bahnhof as putea sa iau trenul spre Kaufering.

Femeia, foarte draguta, imi spune „Fardamnt ausslander”, adica din cate mi-am dat eu seama un fel de ” Nu stiu maica, pacatele mele!” si-mi intoarce spatele…